Greg Wise despre modul de îngrijire a femeii și a lui Emma Thompson care a rezolvat problema FIV: Am lovit o criză

Ne-am cunoscut pe platoul „Razbunare și sensibilitate”!

Criza existențială a lui Greg Wise și Emma Thompson: când infertilitatea ne-a făcut să ne întrebăm dacă suntem „adecvați”

Silențiu din biroul medicului de fertilitate era aproape fizic.

Femeia mea, Emma, și eu nu ne puteam privi unul pe celălalt. Amămbii știam că acest ciclu de fertilizare in vitro nu a reușit. Este un tip de durere pe care societatea o înțelege rar.

Nu este o pierdere a unui copil deja născut, ci o doliu anticipativ pentru o viață posibilă care nu a apărut niciodată. Nu există ritualuri sociale pentru a marca această pierdere nevăzută. Este o singurătate tăcută și atomizată.

În anii care au urmat nașterea fiicei noastre, Gaia, am încercat de multe ori. Dar fiecare eșec ne-a lăsat mai epuizați. Am ignorat doliul pentru a ne concentra pozitiv pe următoarea încercare.

Nu am căutat consiliere de cuplu. Nu știam cum să procesăm această durere care se aduna lună după lună.

Mai multe ciclu, mai multe medicamente, mai multe hormoni, mai multe injecții și analize de sânge, toate fără rezultat.

Emma era devastată de incapacitatea ei de a concepe din nou. În mintea ei, ea fusese eșec și nu se ierta. Durerea ei profundă o îndepărta.

Eu trebuia să negăm a mea și să o consolem pe ea, nu pe mine. Așa este partea celui care se numește salvator.

Ne-am cunoscut cu șapte ani înainte pe platoul de filmare al peliculei „Razbunare și sensibilitate”.

Ea a adaptat romanul lui Jane Austen și a jucat rolul Elinor Dashwood; eu am fost John Willoughby, un „Adonis cu mantie” pe un cal alb uriaș, care galopa și o ridica pe sora ei rănită, Marianne, ducând-o acasă.

Când părăscea scena, eroul orei, salvatorul unei catastrofe potențiale, într-o vâltire de mantie și cu mirosul amețitor de testosteron: „Frumusețea sa masculină și grația neobișnuită au fost instantaneu tema admirației generale.” Problema era că aceasta era modul în care mă vedeam mereu în viața reală.

Ne-am unit în spațiul ireal care este un platou de filmare. Sunt spații seductoare, protejate, deoarece suntem toți în afara vieții noastre naturale și cotidiene. Aici, rolul meu de salvator din film și de salvator din viață s-au ciocnit.

Am galopat pe calul meu alb, am ridicat-o și am salvat-o.

Soțul Emmei se mutase din casă puțin înainte de începerea filmărilor. Ea era într-un doliu profund la sfârșitul aparent al căsătoriei lor.

Dar ea purta și un doliu cronic.

Tatăl ei, Eric Thompson – scriitorul și naratorul emisiunii de cult „The Magic Roundabout” – a suferit primul său atac de inimă când Emma avea opt ani.

A avut un accident vascular sever zece ani mai târziu, care l-a lăsat semi-paralizat, iar ea a luat asupra sa sarcina de a-l ajuta să vorbească din nou.

A murit când ea avea 23 de ani. Ea pierduse deja unchiul ei minunat – fratele mamei ei, Phyllida, James. Acesta a fost implicat într-un accident de mașină catastrofic în viața timpurie și nu s-a recuperat niciodată complet.

A suferit o hemoragie cerebrală când Emma era în sfârșitul adolescenței.

Ea a fost singurul membru al familiei prezent pentru a lua decizia de a opri suportul vital, înainte de a merge singură acasă cu o pungi de gunoi plină cu hainele lui. În câteva ani scurți după moartea tatălui ei, a pierdut și altul dintre figurile masculine vitale din viața ei, nașul ei.

După ceasurile de filmare, ne-am ascuns în mica noastră casă cu două etaje și subsol din nordul Londrei.

Amămbii am adus cu noi o geantă suprasarcită de doliu, umplută cu dureri recente și vechi, nerezolvate. Aceasta a fost prima formă creată.

Ne-am legat prin doliu – doliul prezent al Emmei la sfârșitul căsătoriei, doliul meu anticipativ că ea ar putea totuși încerca să o revitalizeze, doliul pentru posibilitatea morții acestei relații, atât de curând, cu atât de multă dragoste recentă și atât de multă promisiune viitoare.

Unde era problema, după acele teste?

Apoi totul a explodat când presa de scandal ne-a găsit și am trebuit să fugim. Am creat o nouă formă – cea de fugari.

Am mers la muncă în Los Angeles, am chiruit o casă acolo, am filmat proiecte, am trăit o viață amuzantă în coline, cu o piscină și o mașină sport descăleabilă.

Forma noastră era acum cea de cuplu plin de speranță, creativ, nesălbucit, aventurier, orientat spre exterior și energic. Dar această formă nu a putut dura. Am trebuit să ne reformăm conform realităților vieții noastre. Și cu Emma acum divorțată, am decis că era timpul să ne întoarcem acasă. După trei ani împreună, era timpul să ne stabilim. Era, am decis, timpul să începem o familie.

Apoi următorul doliu ne-a lovit. Nu puteam concepe. Și Emma se apropia rapid de 40 de ani.

Faptul simplu că nu puteam rămâne însărcinată era de o importanță uriașă.

Este unul dintre punctele de marcă majore, sfârșitul unui mod de a privi viața, deoarece este o moarte, într-un fel – o moarte a unei posibilități, o moarte a unei noi forme care se așteptase, și a lăsat în urmă un doliu profund și un simțământ adânc de rușine.

O rușine purtată de amândoi, deoarece ne vedeam ca neputând a îndeplini rolul nostru cel mai pur și natural în viață – a procrea. Am lovit o criză existențială – este un dat, toate poveștile pe care le-am citit ca copii, spunând că fetele cresc ca să devină mame; băieții, tați – Emma nu era o femeie adecvată și eu nu eram un bărbat adecvat.

Chiar fără a ști rădăcina problemei noastre, eram rozat de simțământul de a fi emasculat. Confuzia fertilității mele care era legată de masculinitate, virilitate și putere sexuală. Nu puteam scutura simțământul că am eșuat ca bărbat, cu faptul simplu că am învârt în cap – infertilitate este impotență.

Amămbii am făcut teste pentru a vedea unde era problema. Problema era la Emma. Nu am putea niciodată concepe natural. Fertilizarea in vitro era singura opțiune dacă voiam un copil al nostru. Este absolut extraordinar că tratamentul IVF există. Extraordinar, dar și brută.

Și ciudat, într-un proces care sperăm că rezultă în crearea unui om, poate fi complet dezumanizant.

Este un proces pur clinic și ușor să fii copleșit de fiecare aspect: luarea deciziilor, programările, programul de injecții, ecografii, unde să primești tratamentul, câți embrioni să transferi.

Știam că eram atât de norocoși că putem nepermitea să întreprindem procesul, dar nu știam că a începe IVF deschide un câmp de mine potențial de doliu – o oscilație constantă între speranță și deznădejde în fiecare ciclu al tratamentului.

Era fizic epuizant pentru Emma.

Era epuizată, în durere, plină de chimicale, hormonii ei erau peste tot, suprasimulate, în timp ce trebuia să rămână rezolut calmă. Și tot ce puteam face era să o susțin; în acest tratament, toată capacitatea mea de a avea orice simțământ de agenție era aproape inexistentă.

Job-ul meu în întregul său clinic era pur să ofer o cantitate de spermă. Atât. Trebuia doar să fac o alergare scurtă; ea era pe maraton.

Și nu puteam repara asta. Nu puteam face lucrurile mai bune sau face ca asta să funcționeze. Era atât de greu pentru mine să confruntăm – nu puteam fi salvatorul acum.

Trebuia doar să încerc să fiu puternic, protejând Emma cât puteam, încercând să ușa sarcina cât mai mult puteam. Dar asta era gig-ul ei, nu al meu.

Prima noastră încercare de IVF a rezultat într-o testare pozitivă de sarcină cu câteva zile înainte de ziua ei de naștere a 40-a.

Cu patru săptămâni înainte să primim în noul mileniu, am sărbătorit sosirea fiicei noastre frumoase și sănătoase, Gaia, pe care o văzusem prima oară la vârstă de patru celule.

Forma noastră se schimbase încă o dată: eram acum părinți uimiți și iubiți. În al doilea an al vieții lui Gaia, am început un alt ciclu de IVF. Și am eșuat.

Repetitiv. În acea zi în biroul medicului, am decis să oprim. Cea mai dificilă decizie pe care am trebuit să o facem.

Niciun rezultat, nimic tangibil, pur și simplu a oprit. A eșuat. Rațional, era singura decizie pe care am puteam o lua – emoțional, era neținabilă.

Eram deplasati, izolați în doliul nostru copleșitor. Acum știu că ne strecuram într-un doliu complicat.