Cum e să fii tată?
Vă prezentăm, în exclusivitate, câteva pasaje din cartea „Cum e să fii tată?”, care reunește experiențe și poveștile mai multori tați din România. Dr.
Ultimele știri
Râsul, un factor-cheie în dezvoltarea creierului uman
Adolescenții cu legături familiale sigure arată mai multă empatie față de colegi
Răniți de cuvinte: Cum afectează țipetele și critica dezvoltarea copiilor
Echilibru familial: Cum o simplă rotație a schimbat totulCraiu își începe confesiunea vorbind despre un model de părinte specific vremurilor noastre: „părintele‑elicopter”, care se învârte deasupra problemelor ce apar în viața unui copil mic, fără a‑l lăsa pe acesta să rezolve singur aproape nimic.
Acest tip de părinte are impresia că face mai ușoară viața copilului său, îndepărtând orice tip de obstacol real sau imaginar, fizic sau relațional.
Și asta este foarte diferit de experiența generației mele, care a trăit copilăria în plină Epocă de Aur, în perioada comunistă, scrie dr Craiu. El nu a avut astfel de părinți, modelul lui a fost, mai degrabă, al părintelui‑far, care luminează drumul copilului de la distanță. Redăm mai jos, cu acordul edituriiZYX Booxs, câteva pasaje din capitolul scris de dr.
Mihai Craiu în cartea „Cum e să fii tată”: În prima copilărie, am fost un copil bolnăvicios și am fost mutat cu „arme și bagaje” la bunicii materni, după ce au apărut frații mei. Bunica mea, „Mamina”, cum o alintam noi, nepoții, a fost centrul universului meu de copil mic, stând la povești și făcând cele mai spectaculoase invenții gastronomice, ca să primesc ceva la masă, căci eram extrem de greu de convins să mănânc, indiferent de felul de mâncare oferit.
Îmi aduc aminte în special iernile geroase, când stăteam bolnav, înfofolit în vârful patului, între perne și pături, uitându‑mă pe fereastra de lângă sobă.
Am în memoria afectivă mirosul amețitor de gutui de pe pervazul ferestrei înghețate sau cel al laptelui proaspăt fiert cu puțină vanilie și cicoare, pe care Mamina mi‑l aducea, alături de o macaroană, pe post de pai.
Trebuia să îl beau cât era cald, până nu se înmuia paiul improvizat. Apoi, a fost o scurtă perioadă în care am mers la grădinița de pe strada noastră, toți trei.
Cum să fii un părinte bun?
Tata îmi spunea: „Să ai grija de cei mici”. Mergeam cele câteva minute, de mână, eu la mijloc, plin de importanța însărcinării primite. Cred că am realizat greutatea reală a acestei sarcini mult mai târziu.
Foarte probabil e că m‑a apăsat, undeva în subconștient, toată viața, spaima de a nu eșua în responsabilitatea asumată. Probabil că spaima asta profundă de a nu fi ulterior un motiv de dezamăgire pentru tata a contribuit la rezultatele mele școlare. Făceam tot ce mi se părea omenește posibil să fiu un elev „perfect”.
În școală primară, nu am avut nicio notă de 9. Doar 10 pe linie.
Chiar dacă notele se dădeau altfel atunci… Și nici nu am cerut să fiu dus la școală.
Doar în prima zi m‑a dus mama, apoi am avut cheile în geantă. Am mers singur mereu. Toata perioada mea de școlar a fost pe același traseu.
După ce am schimbat ciclul, în clasa a V‑a am avut un „rateu”. Nu am mai luat premiul întâi „cu coroniță”.
Țin minte că ai mei au fost oarecum îngrijorați de faptul că nu am vorbit aproape deloc în acea vacanță de vară, ci am stat și am citit cu anticipație toate manualele clasei a VI‑a.
Și un rând întreg de romane din biblioteca buclucașă. Apoi am reintrat în același ritm.
Examenele de admitere la liceu, la treapta a II‑a (se dădea atunci examen la trecerea din clasa a X‑a în clasa a XI‑a), la facultate, le‑am promovat pe toate, din prima încercare, cu un ajutor minim. Cele câteva ședințe de pregătire au avut darul să îi liniștească pe ai mei, căci realmente eram bine pregătit pentru examene. Țin minte că mama zicea: „Hai, Mihai, lasă romanele/muzica și treci la învățat.” Când am ajuns în clasa a XII‑a, mama a ieșit la pensie. Și mă mai asculta, din când în când, la chimie sau biologie.
