Autonomia copilului: De ce e mai bine să-l lăsăm să încerce, nu să intervenim

Grăbirea ne face să ne întrebăm: cum îi afectează pe copii?

De ce îi spunem adesea copilului „nu poți” și apoi ne întrebăm de ce nu se descurcă singur? Intervenim constant, îl ajutăm la fiecare pas, iar într-o zi ne confruntăm cu frustrarea de a vedea un copil dependent de ajutorul nostru.

Ultimele știri

Povestiri magice: 30 de cărți pentru a hrăni imaginația copiilorFamilia creștină: Un far în modernitatePierderea memoriei sociale în Alzheimer: Cauze și soluțiiTragedie în Sumî: O familie anihilată de un atac cu dronă

Dacă îi legăm șireturile în fiecare dimineață, îi limităm capacitatea de a deveni independent.

În diminețile aglomerate, refrenul familiar din multe case este „Hai, mai repede!”.

Timpul pare să zboare, răbdarea este limitată, iar a aștepta ca cel mic să-și lege singur șireturile, să închidă fermoarul sau să-și umple sticla de apă pare o pierdere de timp.

Chiar dacă copilul este dispus să încerce, adesea îi oferim ajutor sau facem noi în locul lui, convinși că este încă prea mic. Acest scenariu se repetă pe tot parcursul zilei, fiind opriți sau atenționați atunci când doresc să ajute sau să încerce ceva nou. Însă, după cum explică psihiatrul Alexandre Jeudy, aceste mici intervenții cotidiene pot submina dezvoltarea autonomiei copilului.

Autonomia nu se reduce doar la a se îmbrăca singur sau a-și pregăti ghiozdanul.

Îi sufocăm independența?

Este, în esență, capacitatea copilului de a avea încredere în sine, de a explora lucruri noi, de a gestiona frustrarea și de a învăța din greșeli.

Este fundația pe care se construiește stima de sine și echilibrul emoțional. Fiecare pas, de la primii pași până la primele cuvinte, reprezintă un progres spre independență. Totuși, există și obstacole subtile – cuvinte aparent banale care, repetate zilnic, pot transmite copilului un mesaj diferit de cel intenționat.

„Grăbește-te!” este o frază des întâlnită în diminețile aglomerate. Copilul își leagă șireturile încet, împrăștie caietele, uită ce are de făcut, iar noi simțim că timpul ne scapă de sub control. Spunem această frază fără a ne gândi la consecințele pe termen lung. A grăbi constant poate sugera că viteza este mai importantă decât procesul de învățare. Copilul poate reacționa cu o criză. Noi, adulții, ne așteptăm ca el să respecte ritmul nostru, ceea ce este adesea nerealist.

Cheia este să încetinim și să anticipăm timpul necesar pentru ca el să poată încerca, câștigând astfel timp pe termen mediu și lung, explică psihiatrul Alexandre Jeudy.

Cu alte cuvinte, grăbirea constantă nu îl învață pe copil să facă lucrurile mai repede, ci îl face să înțeleagă că nu are timp să învețe. Presiunea îl poate bloca, în loc să-l mobilizeze, așa cum sperăm. Pe termen lung, intervențiile menite să economisească timp creează dependență. Dacă facem noi mai repede în locul lui sau îl grăbim constant, el nu mai exersează suficient pentru a deveni autonom.

Îi furăm copilului șansa de a învăța?

Soluția este să alocăm mai mult timp pentru rutina de dimineață.

Să presupunem că cel mic vrea să spargă ouă pentru o prăjitură, să taie legumele pentru salată sau să-și aleagă singur hainele pentru a doua zi. Entuziasmul lui este autentic, iar curiozitatea este motorul principal al dezvoltării. În astfel de situații, mulți părinți Însă, spune specialistul, efectul poate fi exact opusul. În domeniul autonomiei, există conceptul de „zonă proximală de dezvoltare”.

Acesta se referă la situațiile în care copilul se confruntă cu o provocare la limita capacităților sale, dar care necesită un sprijin minim pentru a progresa.

Nu înseamnă că trebuie să-l lăsăm complet nesupravegheat, ci să fim acolo, lângă el, oferindu-i o mână de ajutor și ustensile potrivite, dacă este nevoie. În loc să refuzăm direct, putem transforma experiența într-una etapizată: mai întâi învață să spargă ouăle, apoi să le amestece, apoi să continue cu următorii pași din rețetă.

Când îi spunem constant că este prea mic, mesajul care ajunge la el nu este „te protejez”, ci „nu ești capabil”, ceea ce afectează direct încrederea în sine, atrage atenția psihiatrul.

„Fii atent!” sau „Ai grijă!” sunt, probabil, cele mai repetate avertismente pe care le adresează un părinte. Le spunem când coboară scările, când aleargă, când se cațără sau când se joacă. Problema este că, pentru cel mic, aceste avertismente sunt prea vagi. El nu știe exact la ce trebuie să fie atent, deoarece nu are încă reperele cognitive necesare pentru a traduce avertismentul într-un comportament concret. De aceea, explicația trebuie să fie clară și specifică, este de părere psihiatrul francez.