Copilul se plânge de învățătoare: când interviem și când lăsăm lucrurile să curgă

Reflexul de a proteja vs. autonomia copilului

Când un copil revine acasă cu inima strânsă, povestind despre o certă cu învățătoarea sau despre sentimentul că e marginalizat, instinctul nostru e să acționăm imediat. Multe familii se lovesc de aceeași dilemă: să intervenim ferm sau să lăsăm copilul să gestioneze singur aceste turbulențe? Georgiana Mihalcea, redactor, a publicat pe 22.09.2026 o analiză a subiectului, subliniind că o protecție echilibrată nu înseamnă să eliminăm toate obstacolele din drumul minorului. Deși există situații critice care cer implicarea promptă a părintelui, acestea sunt excepții. În majoritatea cazurilor, elevul are nevoie doar de ghidaj și de ascultare empatică, mai ales când simte că a fost tratat incorect. Imaginea ilustrativă provine din arhiva Shutterstock.

Ultimele știri

Sexul după divorț: de ce devine mai intens decât în căsniciePresiunea socială asupra părinților unui singur copilAdolescenții vor mai multă neurodiversitate și prietenie platonice în emisiuniChatGPT și copiii: ghid pentru părinți care nu vor să piardă controlul

Scenariul e cunoscut: copilul ajunge acasă cu fața încruntată, relatează că a fost mustrat, că n-a fost ascultat sau că a primit o pedeapsă pe care o consideră nedreaptă. Văzându-l trist, uneori chiar plângând, prima reacție a părintelui e să ia telefonul și să ceară lămurări de la cadru didactic. A sta stenic în fața suferinței unui copil e greu. Cum distingem situația în care elevul are nevoie de un „avocat” de cea în care ar trebui încurajat să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor? Unde se trasează granița dintre susținere și preluarea tuturor bătăliilor lui, riscând să-i împiedicăm dezvoltarea autonomiei?

Pentru a clarifica acest aspect, am consultat opinia psihoterapeutei Georgiana Tănase, inițiatorul proiectului „Fabricii de Emoții”. Ea abordează problema din dublă perspectivă: cea a expertului în sănătate mintală și cea a unei mame care crește doi copii. Subiectul central este modul optim de a gestiona divergențele cu profesorii, fără să transformăm elevul într-un spectator pasiv al conflictelor dintre adulți.

Ascultare activă, nu verdict imediat

Întrebată cum ar trebui să reacționeze părintele când copilul revine agitat, plângându-se de mustrări, Georgiana Tănase Cunoaștem bine acea anxietate care ne cuprinde când vedem copilul trist, spunând că nu a fost înțeles sau pedepsit greșit. În aceste clipe, dorința de a interveni imediat, de a cere explicații și de a repara rănila, e puternică. E un reflex sănătos, izvorit din dragoste. Cu toate acestea, am realizat că nu orice disconfort trebuie neutralizat de noi. Uneori, copilul are nevoie de un scut. Alteori, are nevoie să fie însoțit pașnic, pentru a descoperi puterea de a gestiona singur o situație dificilă. Scopul nu e să luăm deciziile în locul lui, ci să ne menținem o proximitate suficientă pentru a-l sprijini în identificarea propriilor resurse.

Când unul dintre copiii mei revine acasă supărat, primul meu pas e ascultarea activă. Recunosc că nu întotdeauna reușesc să fiu perfect obiectiv. Fiind mamă, emoția sa mă afectează direct înainte ca rațiunea de psiholog să înceapă analiza. Totuși, revin mereu la o întrebare simplă: «Spune-mi ce s-a întâmplat și cum te-ai simțit». Elevul trebuie să simtă că durerea sa e recunoscută. Însă a valida o emoție nu echivalează cu a confirma automat interpretarea sa asupra faptelor. Pot afirma: «Înțeleg că te-ai simțit nedreptățit», fără să emit un verdict că învățătoarea a greșit. Copiii ne transmit adevărul lor interior, dar filtrează evenimentele prin prisma vârstei și a sensibilității lor.

Din acest motiv, e esențial să luăm în considerare și punctul de vedere al cadrului didactic înainte de a emite judecăți definitive.

Granița dintre susținere și exces

Georgiana Tănase este psihoterapeut și psiholog clinician. Fotografia o prezintă în arhiva personală.

Unde se oprește implicarea normală a părintelui și unde începe excesul? Georgiana Tănase explică: Implicarea firească constă în a fi atenți la trăirile copilului, în a-i cunoaște mediul școlar și în a solicita clarificări când ceva ne îngrijorează. Intervenția devine excesivă când încercăm să rezolvăm fiecare neînțelegere, când contestăm orice regulă care îl frustrează sau când pornim de la premiza că propriul copil nu poate greși niciodată. Ca mamă, știu cât de greu e să accepti că și copilul tău poate avea o parte de responsabilitate. Dar tocmai asumarea greșelilor îl ajută să crească. Copilul nu are nevoie să îi demonstrăm permanent că are dreptate. Are nevoie să știe că îl iubim și atunci când greșește și că îl putem ajuta să repare.

Dacă părintele nu e de acord cu felul în care învățătoarea a gestionat o situație, cum vorbește cu ea fără să escaladeze conflictul? Georgiana Tănase:Dezacordul dintre părinte și cadrul didactic nu trebuie să...