Pe 23 mai 2026, la Commons București, Totul Despre Mame te invită la Conferința
Mi-am dat seama că m-am îndepărtat de copilul meu. Ce am greșit ca mamă? Preadolescenții au nevoie de spațiu pentru a căpăta încredere și a-și deschide inima. Nu mi-a fost niciodată teamă că băiatul meu va crește. Mi-am dorit să devină un tânăr sănătos, curajos și independent. Am visat să privesc cu mândrie fiecare etapă din viața lui, de la prima zi de școală la prima iubire. Totuși, nu m-am pregătit pentru ziua în care, deși era încă lângă mine, în aceeași casă și la aceeași masă, simțeam o distanță imensă între noi. Băiatul meu are acum 12 ani. Spun asta și încă mi se pare straniu.
Ultimele știri
Iarna și bebelușul: Ghid pentru sănătate și îngrijire
Învățarea în pădure: dilemele părinților și provocările copiilor
Copiii digitali își revendică dreptul la imagine în era expunerii online.
Educația copiilor cu deficiență de auz: Ghid pentru părințiÎn mintea mea coexistă două imagini: copilul cu genunchii juliți care venea plângând să-i pun plasture și băiatul înalt care îmi Uneori îl văd pe unul, alteori pe celălalt.
Cea mai mare confuzie a mea ca mamă vine din faptul că nu știu întotdeauna cu cine vorbesc și mi se pare că, uneori, merg pe o gheață subțire.
Pe 23 mai 2026, la Commons București, Totul Despre Mame te invită la Conferința „Cum îți păstrezi copilul aproape, pe măsură ce crește”. Vom discuta despre limite sănătoase, relația părinte-copil, impactul tehnologiei, sănătatea copiilor și cum putem rămâne conectați cu ei în etapele dificile ale creșterii. Alături de noi vor fi Corina Dobre (psiholog specializat în relația părinte-copil), George Roman (Advocacy Director Salvați Copiii România), Dr. Anca Vasile (medic specialist medicină de familie Regina Maria) și Andreia Bodea (directoarea Colegiului Național „Ion Luca Caragiale”). Dacă simți că parentingul vine astăzi cu mai multe întrebări decât Nu mă doare că nu îmi mai încape în brațe. Nu mă deranjează că nu mă mai ia de mână pe stradă.
Nu mă afectează că are gusturi proprii, că vrea haine pe care eu nu le înțeleg sau muzică pe care nu o suport. Toate acestea sunt normale și așa trebuie să fie.
Mă doare altceva. Mă doare că, uneori, nu mai știu ce simte. Mă doare că aflu ultimă dacă l-a supărat ceva sau cineva. Mă doare că, în locul poveștilor spuse cu entuziasm, primesc, cel mai adesea, Îmi amintesc perfect serile de acum câțiva ani. Venea de la școală și vorbea fără oprire. Îmi povestea cine ce a zis în clasă, cine ce calificativ a luat, cine a căzut în curte sau cine a primit o jucărie nouă. Îmi oferea detalii pe care nu le ceream, cu generozitatea specifică copiilor mici. Acum, trebuie să sap după informații ca un reporter de investigație, punând multe întrebări, uneori pe ocolite. Se întâmplă adesea să aflu lucruri despre el din discuțiile cu mamele altor copii din clasă sau când mai vin colegi de-ai lui pe la noi.
Au fost momente în care am greșit
Știu că este o etapă și că trebuie să am răbdare, să fiu acolo și să îl înțeleg. Am citit multă literatură de specialitate despre preadolescență și am înțeles că aceasta aduce nevoia de autonomie, delimitare și intimitate. Copilul începe să se desprindă pentru a se construi pe sine. E sănătos pentru el și, mai ales, foarte necesar pentru dezvoltarea lui ca adult. Teoria nu te încălzește întotdeauna seara, când închide ușa camerei și tu rămâi pe hol cu brațele pline de grijă. Mintea înțelege, dar inima de mamă se adaptează cu greu noii realități.
Au fost momente în care am greșit. Multe. Uneori, am confundat interesul cu interogatoriul. Dacă nu îmi spunea ceva, întrebam de zece ori. Dacă simțeam distanță, mă agățam și mai tare. Dacă părea iritat, reacționam imediat: „Cum vorbești așa cu mine?”. Nu vedeam că, în spatele tonului tăios, se ascundeau poate oboseala, frustrarea, o zi proastă sau, pur și simplu, nevoia de a nu fi luat la întrebări. Uneori, discutăm despre aceste transformări ale lui și ale relației dintre noi și îmi dau seama că, pentru el, presiunea mea se simte ca o lipsă de aer. I-am explicat de multe ori că nu am mai fost niciodată mama unui băiat de 12 ani și că învăț și eu cum să reacționez.
Sunt sinceră cu el și îi spun că știu că greșesc, dar că este nevoie ca și el să fie mai deschis în a-mi spune atunci când i se pare că exagerez.
Maternitatea are și capcana aceasta care te face să crezi că iubirea justifică orice intensitate. Poți crede că, dacă întrebi, controlezi, insiști sau verifici, o faci pentru binele lui și, deci, totul este permis. Dar copiii cresc și iubirea trebuie să evolueze odată cu ei. La 12 ani, nu mai arată ca la 5. Nu mai înseamnă să-i legi șireturile și să alegi în locul lui. Înseamnă să știi când să te apropii și când să faci un pas înapoi. Mi-am dat seama că l-am pierdut puțin câte puțin în momente banale. Uneori, îi vorbeam fără să las telefonul jos.